Minunea vindecării slujitorului sutaşului din Capernaum a fost urmată de un alt şir de minuni, cum ar fi vindecarea soacrei lui Petru (Matei 8, 14-15), vindecarea mai multor demonizaţi (Matei 8, 16 şi 28-34), potolirea furtunii de pe mare (Matei 8, 25-27); despre astfel de minuni mulţimile spuneau că „niciodată nu s-a arătat așa în Israel” (Matei 9, 33). De aceea, mulţi „s-au mirat, zicând: Cine este Acesta, că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Matei 8, 27).
Sfântul Evanghelist Matei, în relatarea sa, vorbeşte despre doi demonizaţi, pe când Sfinţii Evanghelişti Marcu (5, 1) şi Luca (8, 27) vorbesc numai de unul. Exegeţii spun că Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca l-au avut în atenţie pe cel mai însemnat, numit – după mulţimea demonilor care-l stăpâneau – legiune; acestuia – se credea – i se supunea celălalt, arătând că şi în lumea răului există o ierarhizare.
Minunea a avut loc în ţinutul gherghesenilor/gadarenilor, – numit astfel după orașul Gadara, metropola Pereei –, situat lângă Lacul Tiberiada/Ghenizaret, de pe malul căruia s-au aruncat porcii în apă. Ţinutul gherghesenilor este o regiune muntoasă şi plină de peşteri, care sunt folosite pentru morminte. Sfântul Evanghelist Luca spune că demonizatul era un bărbat din cetate şi că avea un demon de multă vreme (8, 27). Tot el precizează că demonizatul era legat în lanţuri şi în obezi, fiind păzit, pentru că sfărâma legăturile şi era mânat de duhul în pustie (Luca 8, 29).
În referatul biblic de la Sfântul Evanghelist Matei este consemnat că atunci când pe cei doi îi apucau crizele, cătuşele şi lanţurile de fier cu care erau legați se zdrobeau (8, 28). De aceea, nici nu se putea trece prin preajma lor. Erau mai periculoşi chiar decât fiarele. De aici şi numele lor, legheon sau legiune (Marcu 5, 9; Luca 8, 30), dat pentru mulţimea demonilor care se manifestau în cele mai felurite chipuri. O legiune romană număra între cinci şi şase mii de soldaţi. Aşadar, se consideră că numărul demonilor era de ordinul miilor. Altfel, cum s-ar fi putut explica faptul că ei umblau dezbrăcaţi şi cel mai îndrăcit „nu mai punea haină pe el” (Luca 8, 27)? Fără îndoială, de aici înţelegem că suferinţa lui se manifesta într-un mod sălbatic. Dar nu era o suferinţă îndurată numai de ei. Ea afecta întreaga comunitate, pentru că demonizaţii aruncau cu pietre, proferând sudalme şi ocări.
Exegeţii spun că demonii, când sunt în oameni, îi torturează; Sfântul Apostol Pavel face amintire de o suferinţă provocată de un demon atunci când vorbeşte de existenţa unui „ghimpe în trup” (II Corinteni 12, 7). Iar lucrurile din preajma lor le distrug. Aceasta ne arată că influenţa lor distrugătoare se manifestă în cele mai diferite chipuri.
Sfinţii Evanghelişti notează că demonizaţii locuiau în mormintele părăsite de la marginea drumului, întocmai leproşilor. Atât la evrei, cât şi la păgâni, mormintele erau săpate la marginea drumului. Mormântul Rahilei se afla la marginea drumului dintre Ierusalim şi Betleem, iar al lui Manase în drum spre Marea Moartă.
Interesant este faptul că, spre deosebire de mulţimi, care vedeau în Hristos doar latura umană, nu şi pe cea divină, cei doi demonizaţi L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu. De aceea, „au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29). Iată că cei doi – chiar înaintea Sfinţilor Apostoli – au mărturisit dumnezeirea lui Hristos. Ei au început să strige la Iisus, înfricoșați.
Sfinţii Evanghelişti Marcu (5, 6) şi Luca (8, 28) subliniază că demonizatul – de fapt cel mai îndrăcit dintre cei doi – ar fi căzut în genunchi în faţa lui Iisus, Care a poruncit demonilor să iasă din om. În faţa lui Iisus – ca Fiu al lui Dumnezeu – demonii nu mai aveau nicio putere. Însuşi Hristos, cu altă ocazie, a afirmat: „Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer.” (Luca 10, 18). Desigur, demonii, în faţa Creatorului lumii, simţeau acea putere pe care nu o puteau suporta, după cum reiese din întrebarea: „Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”. Demonul, cutremurat de prezenţa lui Hristos, L-a mărturisit ca Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Marcu spune că porcii din turmă erau ca la două mii (5, 13). Însă, două mii de porci nu mai contau în procesul eliberării celor doi. La evrei, porcul – după cum ştim – era considerat printre animalele necurate (cf. Leviticul 11, 7). Or, faptul că în zonă se creşteau porci dovedeşte sau că populaţia era păgână, sau că porcii erau crescuţi pentru a fi comercializaţi.
Hristos, deşi le-a înţeles viclenia, nu s-a opus propunerii lor, ci le-a zis: „Duceţi-vă!” (Matei 8, 32), arătând prin aceasta că omul este mai de preţ decât porcii; versetul spune că este mai de preţ decât vrăbiile (cf. Matei 10, 29, 31). Iar demonii, ieşind din cei demonizaţi – notează Sfinţii Evanghelişti – s-au dus în turma de porci. Şi iată, „toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă” (Matei 8, 32). Duhurile rele au smuls ca un vârtej turma de pe mal şi au aruncat-o în adâncul mării.
Hristos, prin trimiterea lor în turma de porci, le-a dejucat de fapt planul, protejând astfel pe acei oameni demonizaţi expuşi robiei. Iisus a îngăduit intrarea demonilor în turma de porci tocmai pentru a le arăta locuitorilor cât de nocivă şi vătămătoare le era prezenţa în acea zonă.
Văzând aceasta, păzitorii porcilor s-au înfricoşat şi „ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații” (Matei 8, 33). Și venind cei din cetate pentru a se încredința de cele auzite, l-au aflat pe semenul lor vindecat – de fapt, pe cei doi – stând la picioarele lui Iisus și arătându-se tuturor a fi întreg la minte (Luca 8, 35).
Din păcate, locuitorii nu au primit cu încântare vestea minunii, ci, speriaţi de cele petrecute, au ieşit „în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 34); aici vedem că ei – pentru raţiuni financiare – se arată mai puţin iubitori de semeni decât de turma porcilor.
Obezile şi lanţurile câştigului cu orice preţ îi robiseră. Legea, care interzicea consumul cărnii de porc, nu i-a făcut mai iubitori de semeni. Aşa se face că, în loc să aprecieze minunea, sub impulsul pagubelor ce le-au fost pricinuite, L-au invitat pe Iisus să plece din ţinutul lor. Prezenţa Lui le devenise incomodă. Preferau să rămână mai departe sub autoritatea celui „ce înşală toată lumea” (Apocalipsa 19, 2), lipsindu-se de iubirea lui Dumnezeu şi neînţelegând nimic din răul pe care îl cauzează atât sufletului omului, cât şi materiei cel ucigaş de oameni, cum este numit diavolul. Doar cel din care ieşiseră demonii L-a rugat pe Iisus să rămână; când a văzut că Iisus a intrat în corabie ca să plece spre cetatea Sa, a cerut să-l ia cu Dânsul, dorind prin aceasta să devină ucenicul Său (Luca 9, 37-38).
Consemnând aceeași atitudine a fostului demonizat, Sfântul Evanghelist Marcu spune că Iisus nu l-a luat, ci l-a trimis la ai săi, adresându-i-se în mod personal: „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit.” (Marcu 5, 19).
Putem spune că minunea vindecării demonizaţilor este deopotrivă cu învierea morţilor, întrucât din chinurile de a trăi prin morminte cei doi au fost aduşi la viaţa normală de familie, ei având posibilitatea de a-L mărturisi în mod liber pe Dumnezeu.
Strigătul demonizaţilor – „Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” – nu s-a stins din păcate odată cu această minune, ci ecoul său s-a prelungit până-n actualitate, devenind strigătul celor care nu vor să-L primească pe Hristos în viaţa şi în casele lor. Mulţi se comportă, prin ceea ce fac şi sunt, întocmai demonizaţilor aduşi în discuţia Sfintelor Evanghelii. Or, fără Hristos suntem într-o continuă robie. Acest lucru îl spune Însuşi Hristos: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
Iisus, văzând că nu este binevenit, ci chiar rugat să plece, „a venit în cetatea Sa” (Matei 9, 1); aceasta este de fapt Biserica, de unde veghează până la sfârşitul veacurilor ca demnitatea umană să nu fie robită de lucrarea demonilor.
